Procesiv

Că suntem în plină campanie electorală nu e o noutate pentru nimeni. Indiferent dacă suntem bombardați cu fluturași electorali pe stradă, dacă la semafor ne poluează retina camionete cu majorete obisite, dacă din panourile eectorale suntem amenițați cu pumnul sau dacă ne trezim în toiul nopții cu zgomotele masinăriilor cu care sunt reparate străzile… știm de ce ni se ântamplă toate astea!

Dar, decât să ne enervăm degeaba, mai bine să ne bucurăm de numeroasele șanse de a râde cu gura până la urechi! Iata un exemplu!

Ieri, reprezentanții PD-L împărțeau ziare… Jurnalul Național. La început am crezut că gestul prefațează o viitoare alință cu PC-ul. Idee susținută de faptul că singura relcamă electorală de pe paginile exterioare era a Partidului Conservator. Apoi am răsfoit ziarul căuntând afișajul PD-L. Mă așteptam ca toate paginile să fie practic portocalii. Altfel de ce să-l împartă? În Piața Presei se dă gratis Curentul, dar în variantă portocalie, deci mai cunosc cazuri. Într-un sfarșit, după o lungă frunzăreală am găsit si în jurnalul reclamă PD-L -destul de puțin reușită, cu Blaga mâzgâlind un fel de plan al capitalei. Cei care au văzut-o știu la ce mă refer. Dar, împrăștiate prin paginile ziarului mai erau și reclame ale celorlalte partide. Bine, și atunci de ce să împartă PD-L Jurnalul Național?

Pare o poveste science fiction. Dar nu se termină aici. La câteva ore, mi-am făcut timp să citesc și am dat peste un articol în care ni se spunea despre candidatul la primăria generală din partea partidului portocaliu că are probleme serioase cu ANI… No comment!

Nu mă întreb ce va face pentru cetățeni viitorul primar. Nu ma întreb nici măcar ce va face pentru el însuși. Campania electorală e un moment în care chiar e mișto să asculți, să privești și să te bucuri de poante.

Înainte să vă spun cum am ajuns să-i detest, trebuie să aflați că termenul de *habarnist* nu e o invenție personala. În nici un caz nu vreau să fur aici proprietatea intelectuală a cuiva. L-am auzit în liceu la un profesor pe care îl detestam (era reciprocă treaba), dar care, odată cu trecerea timpului a devenit doar o amintire prafuită … și oarecum haioasă.

Ce este un habarnist? Este un om care practică sportul datului cu părerea. Nu, asta nu este o activitate rea în sine. Detestabil devine doar atunci când după ce ascultăm sau citim un habarnist singura senzație pe care o avem este aceea că … am pierdut vremea.

Așa că voi completa puțin înțelesul conceptului de habarnist. Un habarnist este un om cu o gandire plată (la figurat, că la propriu… mai bine nu ma exprim!). Un habarnist este acela care nu are nimic de spus, dar totuși vorbește într-una. Și cum fudulia își bagă mereu codița, habarniștii sunt absolut convinși că ceea ce debitează este o firimitura din adevărul universal. Este aproape inevitabil ca acest persoane să se creadă atotștiutoare.

Acum să explic titlul -Cum am ajuns să-i detest? A fost un proces ajutat în primul rând de o cvasi-deformație profesională. Se știe că jurnaliștii sunt cinici și caută senzaționalul. Curg acuzațiile că presa oferă un spectacol dramatic și informație puțină. Însă presa măcar vine cu ceva nou. Un jurnalist își ciulește urechiel cât poate ca să audă știrea. Dacă e doar la început, consemnează totul și lasă pe alții mai pricepuți să comenteze. Dacă nu, se avântă singur. Oricum, el caută întotdeauna noul chiar dacă nu este vorba despre un eveniment, ci despre o părere, o idee revoluționară. În al doilea rând, zilele astea am avut un pitic pe creier. Un pitic care mi-a arătat cât timp pot să pierd citind sau ascultând platitudini. Sunt sufocant de multe discursuric are nu aduc nici informații noi, nici viziuni geniale. Toate fără rost (poate doar de manipulare, așa, ca un fel de picătură chinezească).

Oricum, aș face cu siguranță mult mai multe lucruri în viață dacă nu mi-aș pierde vremea cu prostiile unora. Tocma de asta voi încheia postul ăsta altfel decât mă gândeam la început. Nu voi zice nimănui să tacă. Doar e democrație … vedeți câte clișee folosesc și eu? Dar le voi spune celor care gândesc ca mine - cruțați-vă viețile! Nu le mai irosiți pe prostii habarniste! 

Summitul de la București a fost spectacolul unui singur om? Mai bine zis - presa este cea care l-a transformat în show-ul lui Putin!

Punctele de pe agenda oficialilor veniți la întrunire erau foarte controversate, mai ales pentru că multe dintre ele afectau interesele rusești. La un moment dat, am avut impresia că toate deciziile care se iau, toate discursurile care se tin așteaptă replică de la cealaltă parte. Frazele nu se terminau printr-un punct, ci prin puncte de suspensie. După două zile de Summit, Bush, omul înconjurat de cele mai multe măsuri de securitate, omul care pentru presă era aproape fantomatic, efectiv a disparut. Și atunci, toate privirile s-au îndreptat spre aeroport, unde era așteptat Putin.

În a treia zi de Summit s-a desfășurat și Consiliul NATO-Rusia. Pentru un jurnalist care nu facea parte din pool-urile de presă (de prea bine ce a fost informat, evident) ziua aceea e ușor de sintetizat - în așteptarea lui Putin. Programul de la infodesk-urile centrului de presă (unde, din când în când, mai primeai și indicații corecte. dar numai dacă aveai noroc!) arăta că “țarul” trebuia să ajungă la Palatul Parlamentului în jurul orei 10.45. La 11.00 începea întrevederea. Dar, tot în program, apăreau și câteva surpize - o bilaterală cu Scheffer și o conferință de presă a delegației ruse. Nu știu de ce, dar nu m-am îndoit nici o clipă că aceasta din urmă va fi susținută de Putin. Pentru cei care nu se uita pe TVR, sau nu ascultă Radio România Actualități, o bilaterală a președintelui rus cu cel român era doar un zvon.  Nu și pentru mine - așa, ca să mă laud.

Până aici oate bune și frumoase. Ziua se arăta foarte promițătoare!

E clar că nimic nu a decurs conform programului. Înafară, poate, de conferința lui Iuscenko cu Scheffer. Putin a venit puțin după ora 11.00, consiliul a început mult mai târziu, bilaterala cu secretarul general nu a mai existat. Bilaterala cu Băsescu s-a desfășurat cu ușile închise pentru cea mai mare parte a presei, care nici măcar nu a fost anunțată unde și când se va petrece miracolul. În jurul orei 13.00 erau programate două evenimente - un briefing pe România (unde ne așteptam cu toții să iasă la declarații președintele) și conferința lui Scheffer, care marca sfârșitul Consiliului NATO-Rusia. Ei bine, primul eveniment a devenit mult mai interesant odată cu apariția președintelui rus. În fața sălii Spiru Haret, o hoardă de jurnaliști înarmați, după caz, cu hartii, caiete, pixuri, microfoane, camere, telefoane, aparate foto… încerca să își croiască drum înăuntru. Degeaba! ușile au rămas, pentru cei mai mulți, închise. Cine trebuia să intre, intrase cu mult înainte.

Un etaj mai sus, tot forfotă!. Dar de data aceasta, mai puțin războinică. “Oare după Scheffer, vine și Puin?”, “Oare o să fie și o bilaterală a secretarului general NATO cu președintele rus?” sau ” Oare asta e sala unde vine Putin?”. Ce să mai! Telefoane în toate direcțiile, unde e?, cine l-a văzut?, vine încoace? și tot așa. Că ura să vină Jaap de Hoop Scheffer utiase toată lumea. Mulți nu și-au amintit nici măcar atunci când omul era în fața lor și prezenta rezultatele întrunirii. După coferință, foarte puțini au fost aceia care au și dat știrile. majoritatea au rămas în sală, bucuroși că ocupaseră deja locuri - în așteptarea lui Putin.

Și așteptarea nu a fost tocmai scurtă. Era trecut binișor de ora 14.00 când liderul de la Kremlin a apărut pe scenă cu o mână în buzunar și cu un zâmbet în colțul gurii. Știa el ce știa… Și atunci…surpriză! Sala începe să aplaude. Nu am înțeles acest gest, dar m-am consolat cu speranța că aplaudicii erau doar ruși.

Comparativ cu discursul secretarului general, Vladimir Putin a vorbit foarte mult. A răspuns și multor întrebări ale jurnaliștilor. Întrebări alese, bineînțeles, pe spranceană. E un lider carismatic, asta contrar tuturor documentarelor de bună credință care îl prezintă ca pe un personaj asupra căruia nici nu ți-ai opri privirea. La un moment dat am început să ascult traducerea într-o singură cască pentru a putea auzi cu o ureche și discursul original. Voce hotărâtă, cu rezonanță… da! lider carismatic. Ultima întrebare, întâmplător… cum se simte acum, când mai are puțin și predă puterea? Destul de bine, atâta timp cât succesorul e “un om cu vederi ample”, și pe parcursul celor 8 ani ai săi de mandat, Rusia a renăscut ca un stat puternic.  În încheiere, un alt moment neregizat- aplauze!

Nu am să povestesc din discurs. A fost deja întors pe toate fețele în ziare, la TV, la radio… Oricum, am și avut ce să întoarecm, pentru că Putin a fost deosebit de generos cu subiectele. S-a ridicat la nivelul așteptărilor. Că doar el a fost liderul care a pus în umbră întreaga activitate a Summitului fără nici măcar să fie acolo… Multe poate face presa! 

Ora 00.10 - perfectă pentru un nou început! Asta pentru că nu vreau să mă culc înainte să scriu câteva cuvinte.

Am așteptări mari. Din nou! Poate că voi reuși, în sfârșit, să scriu într-un blog mai mult de 10-11 texte fără să îl trec pe privat sau, eventual, să îl șterg. Îmi este mult mai ușor să încep un proiect decât să îl duc la bun sfarșit. Fenomenul, din păcate, se manifestă în toate sectoarele vieții mele, de la relații personale până la profesie.

Mă culc cu speranța că mâine nu voi abandona ce am început azi.  Și poate îmi adun puterile să scriu cum îl aplaudă presa pe Putin. Asta a fost ceva nou, că mingi la fileu de la așa-ziși jurnaliști au mai primit și alții.