Procesiv

Înainte să vă spun cum am ajuns să-i detest, trebuie să aflați că termenul de *habarnist* nu e o invenție personala. În nici un caz nu vreau să fur aici proprietatea intelectuală a cuiva. L-am auzit în liceu la un profesor pe care îl detestam (era reciprocă treaba), dar care, odată cu trecerea timpului a devenit doar o amintire prafuită … și oarecum haioasă.

Ce este un habarnist? Este un om care practică sportul datului cu părerea. Nu, asta nu este o activitate rea în sine. Detestabil devine doar atunci când după ce ascultăm sau citim un habarnist singura senzație pe care o avem este aceea că … am pierdut vremea.

Așa că voi completa puțin înțelesul conceptului de habarnist. Un habarnist este un om cu o gandire plată (la figurat, că la propriu… mai bine nu ma exprim!). Un habarnist este acela care nu are nimic de spus, dar totuși vorbește într-una. Și cum fudulia își bagă mereu codița, habarniștii sunt absolut convinși că ceea ce debitează este o firimitura din adevărul universal. Este aproape inevitabil ca acest persoane să se creadă atotștiutoare.

Acum să explic titlul -Cum am ajuns să-i detest? A fost un proces ajutat în primul rând de o cvasi-deformație profesională. Se știe că jurnaliștii sunt cinici și caută senzaționalul. Curg acuzațiile că presa oferă un spectacol dramatic și informație puțină. Însă presa măcar vine cu ceva nou. Un jurnalist își ciulește urechiel cât poate ca să audă știrea. Dacă e doar la început, consemnează totul și lasă pe alții mai pricepuți să comenteze. Dacă nu, se avântă singur. Oricum, el caută întotdeauna noul chiar dacă nu este vorba despre un eveniment, ci despre o părere, o idee revoluționară. În al doilea rând, zilele astea am avut un pitic pe creier. Un pitic care mi-a arătat cât timp pot să pierd citind sau ascultând platitudini. Sunt sufocant de multe discursuric are nu aduc nici informații noi, nici viziuni geniale. Toate fără rost (poate doar de manipulare, așa, ca un fel de picătură chinezească).

Oricum, aș face cu siguranță mult mai multe lucruri în viață dacă nu mi-aș pierde vremea cu prostiile unora. Tocma de asta voi încheia postul ăsta altfel decât mă gândeam la început. Nu voi zice nimănui să tacă. Doar e democrație … vedeți câte clișee folosesc și eu? Dar le voi spune celor care gândesc ca mine – cruțați-vă viețile! Nu le mai irosiți pe prostii habarniste! 

Ora 00.10 – perfectă pentru un nou început! Asta pentru că nu vreau să mă culc înainte să scriu câteva cuvinte.

Am așteptări mari. Din nou! Poate că voi reuși, în sfârșit, să scriu într-un blog mai mult de 10-11 texte fără să îl trec pe privat sau, eventual, să îl șterg. Îmi este mult mai ușor să încep un proiect decât să îl duc la bun sfarșit. Fenomenul, din păcate, se manifestă în toate sectoarele vieții mele, de la relații personale până la profesie.

Mă culc cu speranța că mâine nu voi abandona ce am început azi.  Și poate îmi adun puterile să scriu cum îl aplaudă presa pe Putin. Asta a fost ceva nou, că mingi la fileu de la așa-ziși jurnaliști au mai primit și alții.